Zbor Frânt|Carte de Adriana Bădiţă

Să nu atingi copacii seara

Atunci când iși schimbă ramurile în mâini

de lemn, cu vârfuri de cuie

atunci când iși schimbă frunzele în ochi de hoț

și fructele în sâni de femeie frumoasă.

Nu te apropia niciodată de ispita copacilor seara.

Iți vor turna în mâini un vin amar și roșu

se vor târâ în genunchi colțuroși în fața ta

umilindu-se ca să îi vezi

Nu te atinge de copacii aceia

căci vârfurile degetelor

îți vor rămâne lipite seară de seară

se lemnul ud și fierbinte cu mireasmă

de femeie frumoasă.

Și pentru ce trebuie să-mi scutur

frunzele în vânt așteptând?

Pentru ce să-mi plec ramurile așteptând?

Pentru ce să ramân drept

cu ramurile mele

cu frunzele mele, în furtună așteptând…?

Printre razele lunii și stropii de lumină

ne strecurăm împreună

învingând privirile de piatra și de oțel.

Tu, omul meu iubit,

nu mi-ai înțeles țipătul disperat,

că mi-am dăruit ființa soarelui

jertfă adusă luminii,

pentru a te iubi adânc si frumos

va trebui să îndur cumplit de mult.

Știu -

mâine mă vei părăsi.

Am știut-o dintotdeauna.

Știu ….

mâine va fi ziua cea mai lungă.

Cândva

voi trece printre acești oameni

plăsmuiți din lut și egoism

măsurându-mi pașii cu atenție,

modelând buzele fiecăruia

cu mâinile mele veșnic în mișcare.

Atunci…

voi fi oarbă.

Soarele mă va pedepsi pentru iubirea mea

Atunci…

te voi chema alintându-te în gând -

“Mein Kind, my King”

Voi trece prin lume

veșnic cu mâinile în buzunare

ascunzându-le în fața soarelui.

Mi-e teamă

că atunci când le voi ridica

într-o rugă fierbinte spre EL

le va preface în aripi.

Voi deveni prima ciocârlie a primăverii

pierzându-mă pentru totdeauna

în intensitatea cerului.

Ai plecat singur

după ce timp de un mileniu

mi-ai dărui zâmbetul.

Mi-ai lăsat doar sufletul,

încăpere pustie și goală.

Va trebui să-ți dau înapoi soarele,

Să-ți lumineze drumul prăfuit

eu voi păstra luna

pentru nopțile mele făurite din sunete negre.

Vei culege apoi dintr-un copac suflete

o inima care să te accepte așa cum ești -

frumos și rau, bun și indiferent.

Va trebui să-i oferi în schimb

bucurii și dureri, … OMULE.

Culorile vorbesc prin tine;

albastrul din tine

îmi șoptește că pot fi fericită,

și eu mă opresc,

puțin surprinsă, puțin emoționată,

să-ți ascult micile minciuni

despre iubire;

iar verdele din tine

ei da, verdele îmi strigă sus și tare

că mă vrea pe mine, doar pe mine,

cu mine, doar cu tine,

fără alte culori din afară.

Și eu mă supun,

cu toate că știu -

- mâine negrul din tine

îmi va vorbi cu seriozitate

de curcubeul de culori

ce mă așteaptă afară

și la care…ar trebui să mă întorc.

Eu nu sunt eu în globul de cristal

care include existențe cenușii, albastre sau verzi.

Mă izbesc mereu și mereu

de fericiri cotidiene lipsite de bucurii

care să depășească limita obișnuitului.

Rătăcind printre chipuri de lut

aștept o fericire imensă, uriașă,

fără margini și fără bariere.

Aștept o fericire

care să-mi inunde ființa

cu sunete înalte și albastre

chiar și pentru un singur moment.

Te-am privit și am tăcut.

Te-am mângâiat și am tăcut.

Te-am simțit și am tăcut.

Cuvintele erau de prisos.

Ploaia cădea în grădinile magicienilor

și omul - durerea-ngenunchiat din nou.

-oare pentru a câta oară-

Avea sclipiri calde in gene

și poate că ar fi vrut

să se afle acum pe tărâmul sufletelor uitate,

în mijlocul frunzelor moarte;

poate ar fi vrut

să le cânte oamenilor de ploaie tăcerea din el

căci îl dureau amintirile.