Crezi că nepăsarea ta nu doare?
Te cunosc și știu prea bine
Că nefericirea nu te poate atinge pe tine, copil norocos.
Și mai ales nefericirea mea
nu te va atinge niciodată.
Dar nu crezi că trebuie să mor
pentru că frunzele tale nu vor să mă aline?
pentru că soarele tău nu vrea să-mi lumineze chipul?
pentru că brazii tăi sunt prea înalți pentru mine?
Păstrează-ți fericirea
pentru ziua când munții nu te vor mai primi,
codrii te vor alunga,
florile se vor închide în fața ta.
Voi aștepta ziua aceea
pentru a-ți dărui clipele mele de cristal.
În noaptea luminată de mici lumini aurii
mă plimb prin parcul tăcerilor omenesti.
Sunt singură,
ca acea rățușcă a lui Andersen
care, printr-un miracol,
a devenit
o elegantă și maiestuoasă lebădă.
La fel de gonită de gânduri, alergată de imagini,
fugărită de întrebări,
mă ascund.
Nu mi-a mai rămas nici măcar speranța
de a deveni cândva lebădă…
Mamei mele, de la București - 19.01.1977
Le-am pus în păr,
pe degete, pe șolduri,
chiar și pe gleznele picioarelor;
și am ieșit în stradă
zornăindu-le bucuros în ochii oamenilor.
Mă atingeau cu mâinile întinse,
ar fi vrut fiecare să culeagă
câte un gând bun de-al meu
doar pentru el singur,
să stea să -l clocească
(poate vor mai ieși și altele)
dar mă zbăteam nebunește.
- Dăruiam întotdeauna
gândurile mele bune atunci
când mi se cereau -
M-am întors acasă cu
părul în vânt, cu degetele,
șoldurile și chiar gleznele picioarelor goale.
A trecut cam mult timp până am reuşit să-mi îndeplinesc o dorinţă, aceea de a-ţi scrie. O fac acum, deşi cam târziu, având în memorie încă proaspete amintirile plăcute care ne-au legat în Tg. Mureş.
În anii trecuţi, mi s-a întâmplat să doresc clipele petrecute în grupul restrâns, dar animat de o veşnică veselie, format de „campionii olimpiadei“.
Ar fi banal să continui lista greutăţilor mele, având în vedere că pe tine te-au întâmpinat şi mai multe greutăţi în pregătirea bacalaureatului, pentru admitere etc.
Dar nu, tu nu ai nevoie de încurajări, pentru că unei fiinţe care a zburat atât de frumos în jurul „Coloanei infinitului“, nu-i va fi greu să zboare nici spre Coloana propriului său ideal. Ba mai mult, sunt sigură că vei reuşi să ciopleşti din marmură silueta zveltă a idealului tău, avându-te pe tine însăţi ca model.
Cititi restul de text »
Eşti plină de mister. Nu ştiu, încerc uneori, ca în închipuirea mea să te desfac cum desfaci o jucărie, să văd ce se ascunde în acel lăcaş al copilăriei şi, totuşi, al adolescenţei, să văd acel izvor, care-n permanenţă dă ceva nou, care te face, uneori, plăcută şi deseori bună, acel ceva care face bine oamenilor şi păcat că aceşti oameni nu-nţeleg binele tău.
4 ianuarie 1975
Doina
– Oameni, oameni, am nevoie de voi! Veniţi, vă rog, vă implor să veniţi! Doar pentru o secundă, atât cât mai
poate ţine o mângâiere, atât cât v-ar trebui să-mi spuneţi un cuvânt, unul singur, şi nici nu mai contează dacă bun sau rău! Acum, acum am o nevoie teribilă de voi! Poate că m-am ascuns din calea voastră , poate că şi voi aţi fugit de mine, şi nici nu mai ştiu cine avea dreptate. Acum nu mai e important decât că-mi trebuiţi, îmi trebuiţi cum nu credeam niciodată că are să se întâmple… De ce rămâneţi toţi în urmă? De ce vă pierd pe toţi? Chiar pe toţi? Nu mai pot salva pe niciunul? Oameni ai mei, veniţi acum, aici lângă mine, doar pentru un minut în care să vă aud povestind bucuriile sau necazurile voastre… Mamă, unde eşti? Chiar şi tu, care m-ai întrebat dacă « albatrosul mai zboară » pleci acum? Eu îţi spuneam că da, albatrosul mai zboară, cu o aripă frântă, dar mai zboară. Iar acum, acum când simt că ambele aripi mi s-au frânt, tocmai acum nu eşti lângă mine… Ar trebui să ştii totul… dar de unde să ştii!?…
Cititi restul de text »
Catalogat in
(Ultima) by
admin
Au mai rămas foarte puţine zile. Au mai rămas puţine clipe. Simt că mă apropii inevitabil spre ceva înspăimântător. Şi mai simt că acest ceva e înspăimântător doar din viziunea altora: mie mi se pare doar un orizont pe care, în sfârşit îl pot atinge, sau o poartă către lumină, către pace… Prevestirea, simţită cu oasele şi carnea, nu cu mintea, mă face aproape fericită. E ca şi cum m-aş cufunda într-o apă caldă, după ce până atunci alergasem din răsputeri prin frig, ploaie sau ceaţă, alergasem nici eu nu mai ştiu după ce, nici eu nu mai ştiu în ce sens , cu ce împlinire.
Cititi restul de text »
Catalogat in
(Ultima) by
admin
“Destinul nostru… nu e îngrozitor pentru că e ireal; el este îngrozitor pentru că este ireversibil, pentru că e de fier.” Jorge Luis Borges
Am ajuns să visez din nou ca la 14 ani şi îmi dau seama că sunt la fel de singură ca atunci, că în tot acest
răstimp de aproape 6 ani am fost mereu la fel de singură. Eu sunt omul care aduce linişte şi bunătate, care dă
mereu de parcă ar avea mereu de unde da! Prieteni! Da, am, pentru că le dau şi lor. Le-am dat tot ce credeam că le poate face bine.
Cititi restul de text »
Te iubesc oare?
Nu, nu-i iubire, poate, încă.
Vezi, a spune asta, a spune şi a simţi, e foarte mult, e poate totul.
E grav, profund, e plin şi greu acest cuvânt: iubesc.
Îl spui, îl vrei, îl crezi cu simţirea-ţi toată.
Dar oare-i chiar adevărat?
Şi când eşti oare sigur?
Cititi restul de text »
… Oţel şi trandafiri… Toată ziua mi-a zburat printre gânduri antiteza asta, care mi se pare a o caracteriza întru totul pe Adi. Oţel şi trandafiri…
Oricui dă impresia că e impenetrabilă; sau că nimic n-o poate atinge… Privind-o nici nu bănuieşti că ar putea ascunde gingăşie , că o pot răni foarte adânc chiar şi simple vorbe.
Pe unde, prin ce crăpătură infimă a oţelului, pătrund vorbele până la trandafirul sufletului? Şi de ce pătrund
doar cele care îl rănesc?…
Cititi restul de text »
